Cum e sa fii parinte unic

Asa am inceput, asa am continuat, alaturi de Maia, noi doua si restul lumii, asa ca am avut, probabil in mod natural, in ea, un aliat. Un partener. Nu m-am simtit singura niciodata langa ea, pentru ca nici n-am fost, vreodata.

Parintele trebuie sa fie unic, in acceptiunea mea, chiar daca vorbim despre doua persoane care poarta aceasta titulatura. Adica presupun ca ar fi sanatos pentru copil sa simta ca, desi impartita, notiunea de parinte este unitara. Sa gandeasca asa: da, sunt doi adulti care au grija de mine, dar au aceleasi nazuinte, au aceleasi teluri, gandesc la fel, in armonie. Sunt, in cele mai multe privinte, unul singur! Mami si tati nu se contrazic in fata mea niciodata, deci lucrurile arata la fel pentru amandoi.

La noi acasa, pentru Maia si pentru mine, lucrurile au fost simple: ne-am inteles si ajutat, ne-am ascultat si ne-am contrat decent, incercand sa ne oferim libertate si incredere neconditionata. Ba chiar, uneori, cand Maia are senzatia ca eu „fac sacrificii” pentru fericirea ei, o corectez, zambind. Sunt onorata ca pot fi martora a miracolului pe care il reprezinta dezvoltarea ei, in fiecare an, ca un copac trainic si tainic.

Sigur ca le avem si noi pe ale noastre, ca orice pereche de inteligente ingemanate. Se intampla ca eu sa nu ma inteleg pe mine, ce pretentie sa am sa ma priceapa cineva mai pur si mai luminat decat mine?

Oricati membri ai familiei ar fi implicati in iubirea uriasa pentru un copil, e esential sa inteleaga un lucru: suntem, de fapt, unul singur.

Cred ca multi dintre voi cunosc parinti care, desi cresc impreuna copii, o fac atat de diferit, incat ii putem considera singuri, in indaratniciile lor.

Totul tine de armonie, repet, de melodie, de rezonabilitate si acceptare, de bucuria serilor banale care sunt mereu atat de speciale, de fapt.

0


x
Da-mi un "like":Ai dat deja? Poti sa inchizi asta